Cu mentosana la control

Patrulez printre bloguri de ceva timp dar niciodata n-am avut curajul sa inteleg de ce scriu oamenii...despre ei?! De cate ori citeam despre cineva, despre tot ce avea acel cineva mai scump, mai sfant sau mai aproape, ma cuprindea un teribil atac de panica si ma incerca o infioratoare senzatie de slabiciune, de parca scria despre mine! Cum sa spui la toata lumea ce citesti, ce simti, ce mananci, ce te binedispune sau ce te intristeaza, ce te face sa ragi ca leul in cusca sau ce te da pe spate intr-o blegomanie simandicoasa?! Cum sa te dai de gol in halatul asta?! Cum sa te expui asa, in fata unor straini care pot sa fie de natura lui oarecare?! Si rusinata cu rusinea lor, imi marcam in favorites fiecare blog de-l citeam si inchideam repede pagina, ca si cum as fi descarcat cel mai hardcore film pronografic din istoria cinematografiei moderne! De curand am descoperit de ce nu pot dormi cum trebuie de cand aveam 16 ani si de ce din cauza insomniei m-am apucat de mancat noaptea, lucru care s-a transformat intr-un exces de sunculita considerabil: suport atacuri de panica. Nu sunt severe, nu-mi afecteaza functia zilnica, poate de aceea nici n-am putut constientiza mai repede. Doar ca le suport noaptea, dupa ce mi-am programat televizorul sa se inchida si am pus capul pe perna cu ochii trei sferturi inchisi. Fix atunci se gaseste atacu' sa dea cu panica! Surprinzator este ca expresia "atac de panica" nu a existat nici macar in subconstientul meu pentru ca, in afara de cateva filme proaste nu-mi aduc aminte sa fi auzit sau macar sa-mi povestit cineva vreodata de chestia asta. E pur si simplu unul din lucrurile alea pe care le stii ca si ordonare de cuvinte dar despre care n-ai habar ce presupun. Si deodata, in creierii noptii mele albe foite de pe o parte pe alta mi-a rasunat in cap, va jur clar ca la tabla, "atac de panica". M-am dat jos din pat si mi-am purtat turloaiele de plumb spre sufrageria mea inchiriata, am deschis rusinea de calculator (despre care totusi ii multumesc fanatic lui Dumnezeu ca-l posed) si am cautat in numeroasele mele favorite (am o boala: tot ce gasesc pe net si-mi place salvez in favorites) pe unul din multiplele siteuri medicale "atac de panica": "Atacul de panica este un acces brusc de frica intensa sau anxietate (stare afectiva caracterizata prin neliniste psihomotorie, teama nedeslusita, fara obiect) care cauzeaza simptome ingrijoratoare, dar care nu ameninta viata(...)" Am ramas perplexa! Frica? De ce mi-e mie frica: de bau bau nu, de intuneric nu, sa dorm singurica nu, de cutremur, putin dar cui nu-i e? Si-atunci de unde uciga-l toaca frica? Si fara obiect! Cum naiba sa-ti fie frica daca n-are de ce sau daca nu stii de ce ti-e frica?! Hmm, ia sa vedem, maine (a doua zi adicatelea) mi-am spus, e joi si nu, nu vine nici dracu' pe la noi! E zi de salariu din care un sfert se duce pe chirie, un sfert pe intretinere, un sfert pe datorii si ultimul pe ... masa! Sau pe ma-sa! Si cum ramane cu restul de 28 de zile in care se presupune ca trebuie sa le traiesc ca o buna crestina ce sunt, fara sa recurg la funie si sapun pentru evitarea cu bucla a chinurilor iadului pentru eternitate?! Ca salariul meu e ca ciclul menstrual: il astept cu frenezie toata luna, si cand sa vina incepe sa ma ia cu dureri, care de burta, care de cap! Pana si senzatia de dupa e asemenatoare: parca nici nu l-am avut! Ei si-atunci m-a pocnit: in secunda in care am inceput sa simt simptomele sindromului presalarial am avut un nou atac de panica: da' cizmele din vitrina de la reduceri, da' vaccinul la pisici (pisici ca in doi nu ca in doua!), da' samponul care s-a terminat dimpreuna cu sapunul si ultimul sul de hartie igienica, daaaa...? Cui sa spui? Cui sa te plangi? Cui sa pasezi deodata toate temerile si fricile tale, toate angoasele si nebuloasele vietii materiale? Cui ii pasa sau de ce i-ar pasa cuiva? Ce, n-am o mana, n-am un picior, sunt oarba, sunt muta, ce? Cine sa ma planga si cu ce folos cand mie nu-mi trebuie lacrimi, mie imi trebuie un imprumut in banca pe care ma incapatanez sa nu-l fac pentru ca, da ati ghicit, mi-e frica! Mi-e frica sa spun despre mine orice! Mi-e frica sa gandesc despre mine ceva! Mi-e groaza sa-mi fac o introspectie de frica unui atac de cord la intelegerea a ceea ce as putea sa descoper! Cateodata mi-e frica sa-mi aduc aminte si cati ani am! Mi-e frica sa ma uit in urma, in copilarie, in adolescenta, de teama ca as putea descoperi ceva care sa ma faca sa realizez ca m-am ratat! Un moment anume in care am inchis zgomotos o usa deschisa special pentru mine, o zi anume in care am intors spatele unei oportunitati pentru ca n-am avut curajul sau cine stie, poate inspiratia sa o valorific! Mi-e teama ca daca mi-as analiza viata si pe mine as fi atat de dezamagita ca n-as mai putea iesi din casa si singura mea speranta ar fi sa ma metamorfozez intr-o ganganie kafkiana! De ce ne este frica de cine suntem, de ce-am fost ori de ce-am facut sau n-am facut? De ce ne este frica sa ne dam note singuri si cautam permanent o valorificare din partea altora? De ce ne ridicam moralul de fiecare data cand ni se spune "esti extraordinar", "esti tare", "jos palaria" sau "hai sictir ca m-ai data gata"? De ce suntem extraordinar, de ce suntem tari, de ce sa le dam jos palaria si de ce sa ma sictireasca cineva sub forma de alint laudabil cand pot s-o fac eu? De-asta m-am hotarat sa scriu! Ca sa ma injur singura, sa ma bat pe umar cand fac bine si sa ma pup in oglinda! Si sa-mi dau doua palme sanatoase de cate ori mai uit sa pun furtunul masinii de spalat in veceu. Am inteles ca oamenii care scriu despre ei sunt cei mai mari scriitori! E cea mai mare descoperire pe care am facut-o in toata viata mea: sa scrii despre tine inseamna sa ai curajul lui David care l-a pizdit pe Goliat cu o pietricica fix in frunte, chit ca a avut un noroc chior ca nu stiu zau ce facea pigmeul daca nu cadea huiduma din prima. Iti trebuie curaj in ziua de astazi sa si respiri, daramite sa scrii, dar cand mai scrii si despre tine, inseamna ca in functie de natura anatomica ai doua boase in plus (la mai mult de doua verificati sa nu aveti ceva infipt in fund!). Toata admiratia pentru cei care scriu despre ei si din cauza carora m-am hotarat sa ma psihanalizez singura salvand in atare situatie un sfert din salariu care altfel s-ar fi dus pe medicamente antidepresive! Despre ei, mai tarziu! Despre cum imi place sa-mi plang de mila si cum ma plictisesc cand dorm, in postul urmator. Bune ziua!